Copacii uscați din pădurea BOR – când unii slujitori uită de bunătate

Credința creștină vorbește despre iubire, iertare și sprijin în cele mai grele momente ale vieții. „Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” – spune limpede Epistola către Efeseni. Cu toate acestea, în ultimii 20 de ani au existat situații în care unii preoți au părut să uite tocmai esența acestei misiuni. Nu vorbim despre întreaga biserică, ci despre acele exemple care, asemenea unor copaci uscați într-o pădure sănătoasă, reușesc să umbrească imaginea unei instituții care, în majoritatea cazurilor, face bine.

Înmormântarea refuzată și mormântul apărut în câmp

Unul dintre cele mai tulburătoare cazuri a fost cel al unei femei care, după ce și-a schimbat confesiunea, nu a mai fost acceptată să fie îngropată lângă familie în cimitirul satului. Deși avea loc pregătit în cavoul familiei, iar dorința ei fusese clar exprimată înainte de moarte, rudele s-au lovit de un refuz sec.

Motivul invocat? Schimbarea religiei. Fără alternative și cu timpul apăsând nemilos, familia a ajuns să o înmormânteze pe un teren oferit de autorități, practic într-un câmp. Imaginea mormântului apărut în mijlocul pustietății a devenit simbolică: o femeie despărțită de familie chiar și după moarte.

Localnicii povesteau că florile ajungeau purtate de vânt sau trase de animale, iar copiii ocoleau locul speriați. Mai grav decât scena în sine a fost însă sentimentul că, într-un moment de suferință, oamenii au fost tratați ca niște dosare incomode.

Taxa la zi sau slujbă anulată

Un alt tip de poveste care se repetă e cel al slujbelor condiționate de plata contribuțiilor către parohie. Au existat familii care s-au trezit că nu pot organiza priveghiul sau înmormântarea pentru că aveau restanțe, uneori vechi de ani întregi.

Într-un caz, o familie a fost refuzată pentru că nu plătise o taxă pentru instalarea încălzirii în biserică. Deși contribuția fusese considerată inițial voluntară, ea s-a transformat ulterior într-o obligație morală. În altă situație, un bătrân a fost la un pas să fie condus pe ultimul drum fără slujbă pentru că nu mai frecventase biserica și nu fusese la zi cu dările.

Rudele au povestit că au simțit că negociază un serviciu comercial, nu un act spiritual. Diferența e uriașă, iar pentru cei aflați în doliu, astfel de momente pot lăsa răni greu de vindecat, iar cel mai important, ruptura de Biserică devine totală.

Când statutul devine mai important decât smerenia

Pe fundalul acestor episoade au existat și imagini care au alimentat nemulțumirea publică: preoți sau înalți ierarhi care apar în mașini de lux sau afișează un stil de viață greu de asociat cu ideea de modestie.

Psihologii explică fenomenul prin dorința de statut social și prin ceea ce numesc „aplatizare emoțională”. Cu timpul, contactul repetat cu suferința ar putea transforma unele slujbe într-o rutină administrativă, iar compasiunea să fie înlocuită de proceduri și reguli rigide.

Printre cele mai neașteptate episoade se numără și unul care, dacă nu ar fi fost real, ar fi părut o glumă. Un cuplu a mers să își boteze copilul, iar discuția s-a încheiat înainte să înceapă. Motivul? Tatăl purta cercel.

Povestea spune că preotul a refuzat chiar și să discute despre botez. Mai mult, nu a acceptat să vorbească nici cu mama copilului. Tinerii au plecat șocați și au ales o altă biserică, unde ceremonia s-a desfășurat fără probleme.

Cazul a ajuns ulterior la superiori, iar preotul a recunoscut că reacția a fost exagerată. Episodul a rămas însă în memoria publică drept unul dintre cele mai absurde exemple de rigiditate dusă la extrem.

Credința la mijloc între oameni și reguli

Aceste întâmplări au un numitor comun: înlocuirea empatiei cu formalismul. În loc ca preotul să fie sprijin în momentele grele, el ajunge uneori un gardian al regulilor, uitând că rolul său principal e vindecarea sufletelor.

Pentru credincioși, impactul e profund. Nu doar că pierd încrederea într-un om, ci uneori și în instituția pe care acesta o reprezintă.

Ar fi  important de spus că aceste exemple nu definesc majoritatea slujitorilor bisericii. Există nenumărați preoți care ajută comunități, sprijină familii nevoiașe și sunt prezenți acolo unde oamenii au cea mai mare nevoie de sprijin.

Dar tocmai pentru că binele e făcut adesea în liniște, cazurile negative ajung să fie cele care atrag atenția. Ele devin povești spuse din generație în generație și creează imaginea unei biserici mai reci decât e în realitate, iar uneori, astfel de cazuri sunt folosite și ca material politic pentru diverse partide ce aparțin de curente progresiste.

Poate că lecția acestor episoade e simplă și veche de două mii de ani: credința nu trăiește în taxe, reguli sau aparențe, ci în felul în care îl tratezi pe omul care îți bate la ușă atunci când viața îl lovește cel mai tare.

CITEȘTE ȘI: Apa care ne-a otrăvit copilăria. Drama uitată a Botoșaniului din anii 2000

Permise pe șpagă, șoferi pe șosele. Moștenirea toxică a anilor în care carnetul auto se cumpăra